Adina Oanta dezvăluie neputințele tinerilor în cea mai sinceră mărturisire
Adina Oanta ne invită într-un colț intim al minții sale, transformând o sesiune obișnuită de vlogging într-o ședință de terapie colectivă. Cu unghiile proaspăt făcute și un tatuaj nou pe care-l îngrijește chiar în timpul filmării, creatoarea de conținut renunță la măștile sociale și se dezvăluie într-o stare neobișnuit de vulnerabilă. Departe de energia explozivă și tonul excentric cu care și-a obișnuit publicul, Adina ne arată o latură rarissimă - una afectată de anxietate, frământări politice și, cel mai important, de sentimentul debilitant că la 27 de ani ar fi “prea bătrână” pentru noi începuturi.
Vlogul este o mărturisire brutală despre procesele psihologice care ne sabotează pe majoritatea dintre noi, livrată cu aceeași autenticitate care a consacrat-o pe platformă. De la teama de a începe să învețe o limbă străină, până la nevoia obsesivă de a avea toate materialele și condițiile perfecte înainte de a se apuca de orice activitate nouă, Adina disecă propriile neputințe într-un monolog care devine involuntar o oglindă pentru mulți dintre noi. Și, în loc să ne oferă soluții perfecte, ne întinde o mână virtuală de solidaritate: “Suntem împreună în această luptă”.
Tânără la vârsta maturității
Adina Oanta ne prezintă unul dintre cele mai dulci paradoxuri ale vieții de millenial: la 27 de ani, te simți simultan prea tânăr pentru a fi luat în serios și prea bătrân pentru a-ți mai începe visurile. “Eu am 27 de ani și am sentimentul că e prea târziu, că cumva mi s-a dus timpul”, mărturisește vloggerița, aducând în discuție o angoasă atât de răspândită încât ar trebui să aibă propria categorie de diagnostic în DSM. Dacă limbile străine, cărțile și chiar alergarea sunt activate dintr-o dată de un cronometru imaginar care a expirat odată cu intrarea în a treia decadă de viață, Adina ne face să ne întrebăm cine stabilește aceste termene limită absurde.
Ceea ce face problematica ei și mai relevantă este contrastul dintre convingerile limitative și realitatea evidentă: vloggerița parcă nu s-a prins că însuși actul de a discuta despre aceste frici în fața camerei invalidează teoriile ei despre “bătrânețe”. Într-o lume în care multe persoane de 27 de ani conduc companii valorând miliarde sau schimbă paradigme științifice, angoasa de a fi “prea bătrân” pentru a începe să citești o carte este simultan amuzantă și profund tristă - un simptom al unei societăți obsedată de performanță timpurie.
Perfecționismul paralizant
Dincolo de teama de “bătrânețe” prematură, Adina ne dezvăluie o a doua maladie psihologică la fel de comună: perfecționismul paralizant. “Nu puteam să mă apuc să învăț dacă nu aveam eu birou cumva organizat, să am cărți de cehă, materiale ca să învăț cehă”, explică ea, descriind un fenomen cu care aproape oricine a avut de-a face. Necesitatea stringentă de a avea toate condițiile ideale înainte de a începe ceva devine, ironic, cel mai mare obstacol în calea începutului în sine.
Mai amuzant este exemplul cu alergatul, unde, deși are tot echipamentul necesar, nu poate începe până nu-și cumpără “haine speciale de alergat”. Oare câți dintre noi nu ne-am amânat obiectivele de fitness până la achiziționarea “echipamentului perfect”? Avem aici o caracteristică definitorie a generației actuale: capacitatea de a transforma orice activitate simplă într-un proiect complex care necesită pregătire, cercetare și achiziții specifice, doar pentru a justifica amânarea la nesfârșit a acțiunii propriu-zise.
Terapia ca soluție
În mijlocul acestor frământări, Adina menționează faptul că face terapie de aproximativ un an - o decizie lăudabilă și un exemplu pozitiv pentru audiența ei. “Și încă n-am găsit o soluție pentru că nici n-am vorbit”, mărturisește vloggerița, ridicând involuntar întrebarea: dacă problema te macină atât de tare încât faci un video despre ea, de ce nu a fost prioritizată în sesiunile de terapie? E ca și cum ai merge la medic cu o durere acută de stomac dar ai discuta doar despre o alergie sezonieră.
Este însă de apreciat deschiderea cu care Adina vorbește despre experiența terapeutică și sfaturile practice pe care le oferă: “Puteți să discutați cu terapeutul vostru și să-i spuneți: ‘Uite, frate, I don’t have dinero ca să vin la terapie în fiecare săptămână, dar am ca să vin de două ori pe lună’”. Într-o țară în care terapia psihologică este încă stigmatizată, iar serviciile de sănătate mintală sunt considerate un lux, normalizarea acestor conversații reprezintă un pas important spre o societate mai sănătoasă emoțional, chiar dacă prezentarea include expresii din spaniolă folosite destul de aleatoriu.
Trauma copilăriei
Una dintre cele mai profunde revelații din videoclip apare când Adina dezvăluie originea unora dintre blocajele sale psihologice: “Tot timpul când eram mică mi s-a spus că mai bine nu te mai apuca că oricum nu te ții de treabă. Mai bine nu te mai apuca că oricum nu te ții de treabă. Și fix asta simt acuma că mai bine nu mă apuc că oricum n-o să mă țin de treabă”. Acest exemplu perfect de profeție auto-împlinită arată cum cuvintele adulților din jurul nostru în copilărie devin vocile din capul nostru la maturitate.
Dilema pe care o ridică apoi este la fel de chinuitoare: “Acuma mă gândesc oare nu mă țin de treabă pentru că am eu înfilipat în cap chestia asta că nu mă țin de treabă sau chiar sunt o persoană leneșă?”. Întrebarea aceasta nerezolvată ne arată un exemplu clasic de confuzie între identitate și comportament, între a fi și a face. Adina pare blocată într-un ciclu vicios în care credința că este fundamental “leneșă” o împiedică să acționeze, iar lipsa acțiunii îi confirmă apoi credința inițială.
Nu există prea târziu
În ciuda tuturor neputințelor și blocajelor pe care le descrie, mesajul final al Adinei este surprinzător de puternic și motivațional: “Nu vă mai preponeți în ideea de suntem suntem Sunt prea bătrână. Sunt prea bătrână. Nu există”. E imposibil să nu remarci ironia situației - o persoană care se declară incapabilă să-și depășească propriile bariere mentale oferind sfaturi motivaționale altora. Dar poate tocmai aici stă farmecul autenticității ei.
Privind direct în cameră, cu o intensitate care contrastează cu auto-sabotajul descris anterior, Adina încheie cu un îndemn sincer: “Vă încurajez. Uitați-vă în ochii mei. Nu există. Nu ești prea bătrână. Nu, nu ești prea bătrân. Poți să faci orice ți-ai propus”. Este un moment remarcabil de claritate și inspirație care sugerează că, undeva sub straturile de indecizii și auto-critică, există o voce interioară care știe adevărul: limitările noastre sunt, în mare parte, auto-impuse. Poate că acest video nu este doar o spovedanie, ci și primul pas spre propria sa vindecare - și, prin exemplu, spre a noastră.
