Zaiafet dezvăluie ultimii ani de viață ai lui Nicu Ceaușescu după procesul și închisoarea din anii 90
Zaiafet explorează viața lui Nicu Ceaușescu după Revoluția din 1989, începând cu procesul său controversat de la Sibiu din mai 1990. Fiul dictatorului Nicolae Ceaușescu a fost judecat pentru genocid în legătură cu evenimentele sângeroase din Sibiu, unde a fost prim-secretar al PCR. Deși procesul a fost transmis la radio și televiziune, încadrarea juridică a fost greșită și probele insuficiente, reflectând o justiție de tranziție marcată de emoție și interes politic. Martorii din proces, inclusiv foști oficiali militari și de securitate, au oferit mărturii contradictorii despre rolul lui Nicu în evenimentele din decembrie 1989, iar întregul proces a avut mai degrabă un caracter politic decât juridic.
Detenția de doi ani și jumătate a avut efecte devastatoare asupra lui Nicu Ceaușescu. Închis la Rahova, apoi transferat la Aiud și Jilava, sănătatea i s-a deteriorat rapid din cauza cirozei care îl măcina. Avea crize puternice, nopți albe și slăbea văzând cu ochii, fiind rar consultat de medici. Deși condițiile de detenție nu au fost extreme, boala i-a transformat dramatic aspectul fizic. În interviurile acordate presei române și străine din închisoare, inclusiv în întâlnirea filmată cu Adrian Păunescu, apare ca o umbră a bărbatului robust din decembrie 1989 - spectral, cu brațe subțiate, chip tras și privire estompată de ochelarii fumurii.
După eliberarea din motive medicale, Nicu Ceaușescu a încercat să ducă o viață normală, dar s-a pierdut în tranziția haotică a anilor ‘90. Lipsa unui scop și a unei direcții în viață l-a marcat profund. Când a fost întrebat ce va face primul lucru când va fi liber, a răspuns simplu: “Nu m-am gândit”. Apoi a adăugat filozofic: “Dacă aș fi liber, primul lucru pe care l-aș face aș putea să mă gândesc ce ar trebui să fac.” Această lipsă de direcție s-a manifestat și după eliberare, când oscila între planuri nerealiste (precum ideea de a-i cere bani lui Gaddafi) și refuzul de a-și găsi un nou drum în viață.
Prietenii i-au rămas aproape și l-au ajutat financiar - George Copos s-a oferit să-l angajeze doar pentru a primi un salariu, Nicușor Năstase și fotbaliștii de la Steaua i-au oferit bani. În ciuda sprijinului, Nicu a căzut în capcana alcoolului, prietenii fiind nevoiți să-l însoțească peste tot pentru a-i controla dependența. În paralel, a trebuit să înfrunte valul de acuze și zvonuri despre familia Ceaușescu, transformată în țap ispășitor pentru toate problemele tranziției. A preferat să nu-și critice niciodată public părinții, spunându-i Paulei Iacob că i se pare “penibil” să facă acest lucru.
A fost chemat în fața Comisiei Decembrie ‘89 în martie 1994, unde a vorbit despre “lovitura de stat” și haosul din timpul Revoluției. La întrebările despre presupusele conturi din străinătate ale familiei Ceaușescu, a răspuns dezarmant: “Dacă știam numărul de cont, nu mă mai găseați în România”. Treptat, s-a retras tot mai mult din viața publică, găsindu-și o ultimă iubire în persoana Danielei Radu. La moartea sa, Adrian Păunescu i-a compus o poezie în care îl numea “prințișor”, stârnind controverse. Ultimele sale cuvinte despre viață au fost grăitoare: “Să știi că ura e un sentiment mai puternic decât iubirea” - o reflecție amară a unui om care a căzut din vârful puterii în uitare și dispreț.
În ciuda declinului său evident, unii români au început să-l privească cu simpatie și compasiune. Trecătorii îl salutau pe stradă, comercianții refuzau să-i ia bani. Într-un moment bizar, un grup de tineri la un concert al trupei Sarmalele Reci (care lansase piesa “Nicu Ceaușescu președinte”) au scandat numele său. Era oare un semn al timpurilor care se schimbau, al nostalgiei incipiente pentru epoca comunistă, sau doar un gest nonconformist? Umbra care devenise Nicu Ceaușescu părea să stârnească emoții contradictorii - de la respingere la fascinație, de la dispreț la milă. Și parcă există ceva profund tulburător în transformarea acestui om din “prințul” României comuniste în fantoma care bântuia străzile Bucureștiului, cu privirea pierdută și fără nicio direcție clară, căutând un viitor care îi scăpa printre degete.
