Lucian Mandruță prezintă dezastrul de la salina Praid care a distrus totul pentru totdeauna
Lucian Mândruță ne conduce într-o călătorie dureroasă prin ceea ce a rămas din salina Praid, o comoară istorică transformată într-un cimitir acvatic. În vlogul său devastator, el documentează de la fața locului una dintre cele mai grave catastrofe ecologice și economice din România recentă, unde 6 milioane de metri cubi de apă au îngropat pentru totdeauna o salină care funcționa din 1762. Povestea pe care o dezvăluie nu este doar despre o mină inundată, ci despre neglijența cronică a autorităților, despre vieți distruse și despre o comunitate întreagă rămasă fără mijloace de trai. Tragedia de la Praid nu este doar un accident, ci rezultatul unei indiferențe sistematice care s-a întins pe decenii, culminând cu un dezastru care putea fi evitat. Prin ochii și cuvintele lui Mândruță, asistăm la un recviem pentru o industrie moștenită și pentru speranțele unei comunități întregi.
Reportajul lui Mândruță începe chiar în epicentrul tragediei, acolo unde pârâul Corunt și-a găsit drumul fatal spre inima minei. El explică cu precizia unui investigator cum apa a săpat în albia sa până a dat de prima galerie, provocând o cascadă de evenimente care au dus la inundarea completă a tuturor nivelurilor. Imaginile pe care le prezintă sunt tulburătoare: apa continuă să curgă, semn că mina s-a umplut în întregime și că speranțele de salvare s-au evaporat. Fiecare picătură care trece pe lângă el pare să îngroape mai adânc visurile unei comunități care trăia din această comoară subterană. Mina pe care a primit-o în moștenire de la părinți nu mai există, iar în spatele său se întinde spectacolul dureros al unei pierderi definitive. Locul care timp de secole a oferit sare și speranță acum nu mai este decât o memorie înnecată în apa care refuză să se retragă.
Investigația lui Mândruță dezvăluie o poveste șocantă de neglijență instituțională care se întinde pe peste două decenii. Problema nu era nouă - specialiștii avertizaseră încă din 2007 că albia pârâului Corunt trebuie betonată pentru a preveni exact acest scenariu. Timp de 20 de ani, autoritățile au ignorat aceste avertismente, lăsând mina vulnerabilă în fața unei catastrofe anunțate. Când în sfârșit s-au trezit să acționeze, soluțiile lor au fost de-a dreptul ridicole: prelate puse peste albia râului, ca și cum natura ar fi putut fi oprită cu un pansament de plastic. Mândruță descrie cu amărăciune cum aceste “măsuri de protecție” s-au dovedit nu doar inutile, ci chiar contraproductive, apa găsind drumul sub prelate și accelerând procesul de distrugere. O licitație semnată cu două săptămâni înainte de dezastru pare acum o ironie cruntă, o dovadă că natura nu mai avea răbdare cu incompetența umană.
Dimensiunea economică și socială a tragediei este prezentată de Mândruță cu o claritate devastatoare. Mina Praid nu era doar o exploatare minieră, ci inima pulsătoare a unei economii locale întregi. De la magazinele care vindeau sare în toate formele până la pensiunile care găzduiau turiști, de la copiii bolnavi de astm care beneficiau de proprietățile terapeutice ale aerului din mină până la vizitatorii care veneau să admire această minune subterană - toate aceste vieți și afaceri au fost spulberate într-o clipă. Banii obținuți din vânzarea biletelor de intrare erau mult mai mulți decât costul operațiunii de salvare care s-a încheiat prost, arată el cu amărăciune. O întreagă comunitate și-a văzut mijloacele de trai înghițite de apele care au transformat visul într-un coșmar fără sfârșit. Economia locală s-a prăbușit ca un castel de cărți, lăsând în urmă doar întrebarea dureroasă: ce vor face acești oameni mai departe?
Întrebarea vinovăției se transformă în vlogul lui Mândruță într-o călătorie prin labirintul birocratic românesc, unde responsabilitatea se plimbă între diferite instituții ca o minge fierbinte pe care nimeni nu vrea să o prindă. Mina avea directori, avea responsabili, avea o întreagă ierarhie administrativă, dar când dezastrul a lovit, toată lumea a devenit brusc invizibilă. Vina ricochează între administrația locală a minei și birourile din București, într-un joc absurd de ping-pong al dezresponsabilizării. Mândruță observă cu ironie amară că probabil vor găsi vinovați și pe lună, dar că rezultatul final rămâne neschimbat: nu mai există Mina Praid, nu mai există nimic din ceea ce susținea această comunitate. Salrom, compania națională care ar fi trebuit să protejeze această comoară, pare să fi dispărut din ecuație exact când era cea mai mult nevoie de ea. Jocul de-a v-ați ascunselea al autorităților continuă, în timp ce realitatea dureroasă rămâne neschimbată pe teren.
Mândruță lasă în aer o întrebare care bântuie urmăritorii mult după ce imaginile se sting. El vorbește despre o posibilă vizită la Praid și fără mină, o invitație aparent simplă care ascunde în realitate ceva mult mai profund și mai tulburător. Poate că în vara aceasta se poate face ceva pentru a ajuta acest loc rănit, sugerează el, dar tonul său trădează o realitate mult mai complexă. Ce anume s-ar putea face într-un loc unde totul a fost înghițit de apă? Ce fel de turism poate exista într-un oraș care și-a pierdut sufletul? Invitația sa pare să ascundă o ironie cruntă: să vii să vezi unde au încercat oamenii să facă o treabă bună și a ieșit de mântuială. Dar și aici, în această aparentă concluzie, se simte că nu e tot, că există ceva mai mult de spus, o poveste mai adâncă care așteaptă să fie dezvăluită în spatele acestui dezastru care pare să fi schimbat pentru totdeauna fața unei comunități întregi.
