Cristian Sima susține că deficitul nu este o problemă esențială
Când Cristian Sima spune că nu mai face clipuri politice dar apoi dedică 20 de minute unei analize economice despre cum să salveze România, știi că te așteaptă o călătorie plină de revelații incomode și realități care dor. Gazda de la Feed Your Greed nu se ferește să spună lucrurilor pe nume, chiar dacă asta înseamnă să-ți strice planurile de vacanță în Grecia și să-ți explice de ce pensiile tale nu vor exista niciodată.
Cristian Sima abordează una dintre cele mai fierbinți teme ale momentului cu un amestec de pragmatism elvețian și dezamăgire românească. Pentru că da, omul știe despre ce vorbește - a plătit 2000 de euro pe lună la Casa de Pensii și acum realizează că banii ăia s-au dus pe pensia mamei lui, nu în vreun fond de investiții care să-i garanteze o bătrânețe liniștită.
Când impozitele pe salariu sunt ca un cerc vicios
Primul lucru pe care îl face Sima este să-ți deschidă ochii asupra unei realități dureroase: în România, munca e taxată ca și cum ar fi un păcat capital. Când firma îți dă 10.000 de lei, tu primești 6.000, nu 8.000 cum ar fi normal, pentru că restul se duce pe diverse “contribuții sociale” care nu-ți garantează absolut nimic. E ca și cum ai plăti pentru o asigurare de mașină care nu acoperă decât roțile de iarnă.
Comparația cu Elveția e devastatoare: acolo, din 5.000 de franci brut încasezi 4.000 net, la noi din aceeași sumă rămâi cu 2.500. Diferența nu vine din faptul că elvețienii sunt mai generoși, ci pentru că au înțeles că dacă îi lași pe oameni cu mai mulți bani în buzunar, aceștia îi vor cheltui, vor genera TVA, vor stimula consumul și economia va funcționa ca un motor bine uns, nu ca un Duster cu distributia sărită.
Sistemul de pensii
Aici Sima devine aproape poetic în descrierea absurdității sistemului nostru de pensii. “Eu plătesc pensia lui mama, când eu o să ies la pensie, trebuie ca fii-voi să plătiți pensia mea”. Sună familiar? E sistemul Ponzi legalizat, unde ultimii intrați rămân cu ochii în soare. Spre deosebire de americani sau elvețieni, care investesc banii de pensii și trăiesc din profit, noi aplicăm principiul “hai să ne rugăm ca următoarea generație să fie mai numeroasă și mai bogată”.
Realitatea e că banii pe care îi plătești azi la pensii nu se duc într-un cont cu numele tău, ci direct în buzunarul unui pensionar actual. E un sistem care funcționează doar dacă piramida demografică arată mereu ca o… piramidă, nu ca o ciupercă răsturnată. Și ghici ce formă are România în 2025? Exact, ciuperca răsturnată cu pensionari mulți și tineri puțini.
Devalorizarea leului
Poate cea mai controversată propunere a lui Sima e devalorizarea leului. “O să vă strice toate vacanțele din vara asta, mersul la mare prin Grecia, prin Spania”, recunoaște el cu o sinceritate brutală. Dar logica din spatele acestei măsuri e simplă: dacă produsele importate devin scumpe, românii vor cumpăra produse românești, economia internă va crește, și vom deveni competitivi prin forța circumstanțelor.
E strategia Trump aplicată la români: pui tarife mari pe produsele chinezești, ele se scumpesc, și brusc BMW-ul american devine mai atractiv. La noi ar însemna că în loc de BMW-ul german scump, te-ai gândi serios la Dusterul românesc. Nu e neapărat rău, dar cu siguranță e o pastilă amară pentru cei care și-au făcut planuri de shopping în Milano.
Digitalizarea totală
“Să nu mai existe banii cash”, spune Sima, și aproape că auzi cum suveraniștii încep să urle undeva în fundal. Ideea e că dacă tot ce cheltui e digitalizat și vizibil pentru fisc, evaziunea fiscală devine imposibilă. “Vreau să vadă doar fiscul”, precizează el, nu presa sau nevasta ta când te duci în cartierul roșu la Amsterdam. E o măsură drastică, dar logică: dai exemplul cu Bitcoin, unde fiecare tranzacție e înregistrată permanent în blockchain.
Bineînțeles, propunerea asta vine cu un cost: sfârșitul intimității financiare complete. Dar Sima argumentează că dacă ai plătit impozitele, poți să-ți cheltui banii cum vrei - important e ca fiscul să știe că ai plătit ce trebuie. E un trade-off între libertatea de a avea cash-ul invizibil și o economie transparentă care funcționează.
Clasa politică și exemplul personal
Cea mai acidă parte a analizei lui Sima vizează clasa politică. “Dacă o să vedeți că clasa politică suferă, că această clasă politică nu are de toate și nu se plimbă pe la Centrope și nu își permite mașini de 200.000 €, atunci o să ziceți ‘Da, dacă ei suferă, suferim și noi cu ei’”. E o observație care lovește direct în miezul problemei: cum să convingi poporul să se strângă la centură când liderii politici trăiesc în lux?
Realitatea e că măsurile de austeritate nu vor fi niciodată credibile atâta timp cât cei care le impun continuă să trăiască ca și cum ar fi în filmele cu mafioți. Sima e realist: “lucrul ăsta mi se pare imposibil”, pentru că politicienii noștri nu par dispuși să renunțe la privilegii pentru binele comun. E ca și cum medicul care îți recomandă să te lași de fumat țipă în fața ta trei pachete pe zi.
