Andrei & Tabita Trip explorează casa părintească din Bihor
Andrei și Tabita ne servesc o nouă porție de autenticitate românească într-un vlog care te face să te întrebi dacă nu cumva ai găsit un portal temporal spre România anilor ‘50. Îmbrăcați în aceleași haine(pentru că spălatul rufelor e probabil un concept futurist), cei doi se aventurează în adâncurile Bihorului pentru a vizita niște neamuri pe care, după propria mărturisire, nu le-au mai văzut de “vreo 10 sau 15 ani”. Aparent, Google Maps nu funcționează atât de bine în zona rurală a Bihorului.
În vlog, suntem purtați într-o călătorie nostalgică prin vechea casă părintească a tatălui lui Andrei. O construcție care datează din 1934 și care a supraviețuit timpului mai bine decât majoritatea mobilierului IKEA din zilele noastre. Printre paturi cu saltele de paie și perne tradiționale, vlogerii ne oferă o perspectivă autentică (și pe alocuri hilară) asupra vieții rurale de altădată, completată de dialoguri în graiul bihorean care ar putea necesita subtitrare chiar și pentru vorbitorii nativi de română.
Casa părintească, o capsulă a timpului
Momentul central al vlogului îl reprezintă explorarea casei părintești din Sitani, o construcție din 1934 care pare să fi înghețat în timp. Cu pereți din lemn acoperiți cu pământ, podele din “vatră bătută” (cum îi explică mătușa lui Andrei) și grinzi solide care “nici nu se mișcă dacă dai cu ferestrul în ele”, această locuință reprezintă o adevărată capsulă a timpului. Andrei exclamă încântat: “Doamne, dar ce fain e aice!”, deși mă îndoiesc că ar schimba confortul modern pentru o saltea umplută cu paie și o lampă cu petrol.
Dialogul dintre Andrei și mătușa sa este o comoara lingvistică în sine, cu accente bihorene autentice care transformă conversația într-un exercițiu de traducere simultană pentru telespectatori. “Indi” înseamnă “unde”, “stalajul” e un fel de raft, iar “tarnațul” e ceea ce alții ar numi “prispă” sau “verandă”. Vlogul ar putea servi ca material didactic pentru un curs de dialectologie română, dacă ar exista așa ceva în programa școlară.
Mătușa, personajul principal neașteptat
Adevărata vedetă a acestui vlog nu sunt Andrei și Tabita, ci mătușa care îi ghidează prin casa veche. Cu un debit verbal impresionant și o memorie de invidiat, această doamnă de 78 de ani oferă telespectatorilor o lecție de istorie orală neprețuită. Povestește despre cum tatăl lui Andrei “era slugă la boier”, dar a terminat “trei facultăți”, demonstrând că mobilitatea socială nu e un concept atât de nou precum credem.
Felul în care mătușa vorbește despre obiectele din casă, numind fiecare lucru și explicând utilitatea lui, transformă vizita într-o veritabilă lecție de etnografie. Când arată lampa cu petrol la care învățau “cinci prunci”, adaugă: “Și înveță atâția prunci”, lăsând să se înțeleagă că educația era posibilă și fără tablete, smartphone-uri sau internet. O lecție subtilă pentru generația actuală care nu poate supraviețui fără Wi-Fi mai mult de o oră.
Mobilierul tradițional
Un element recurent în discursul mătușii este referirea la “spanioli” care aparent ar fi disperați să cumpere mobilier vechi românesc. “Nelul zice că la spaniolele foarte indi vede. Place”, explică ea, referindu-se la saltelele cu paie și alte obiecte tradiționale. E greu de imaginat aristocrați spanioli dormind pe saltele umplute cu paie, dar cine sunt eu să judec piața de antichități internațională?
Când Andrei admiră lăzile vechi de zestre, mătușa refuză categoric să i le dea: “Asta i de ținută aice în casă cu tot cu casă”. Aparent, patrimoniul cultural rural are gardieni mai dedicați decât multe muzee cu bugete impresionante. Și pe bună dreptate - aceste piese de mobilier au rezistat aproape un secol, în timp ce dulapurile moderne se destramă după primul transport.
Bivolițele, atracția secundară
După turul casei, vlogul ne oferă un bonus neașteptat: prezentarea bivolițelor din gospodărie. Pentru urmăritorii urbani care probabil confundă o bivoliță cu un bizon din documentarele National Geographic, această secvență este deopotrivă educativă și comică. Mătușa explică cu mândrie că laptele de bivoliță este “foarte bun” și “scump”, valorând “cu 100 RON de litra cu 10 RON sau 100 RON” - o formulare care ar da bătăi de cap oricărui contabil.
Relația dintre tata lui Andrei și bivolii din copilăria sa pare să fi fost una complicată. Conform mătușii, “îl trimitea cătă deal și el lăsa pe deal și fugea la școală”. Se pare că pasiunea pentru educație a tatălui a fost mai puternică decât responsabilitatea față de animale, o atitudine care în zilele noastre ar putea fi considerată neglijență în serviciu, dar care atunci reprezenta o formă de rezistență față de munca fizică în favoarea dezvoltării intelectuale.
Amintiri de familie și lecții de viață
Poate cel mai emoționant aspect al vlogului este prezentarea fotografiilor de familie. Bunicii lui Andrei, tineri și frumoși în imagini îngălbenite de timp, sunt amintiți cu respect și nostalgie. Aflăm că bunicul a fost prizonier în Rusia timp de șapte ani în timpul războiului, o experiență traumatizantă pe care mulți români din acea generație au împărtășit-o. “Dar și bunicul a stat a stat puțin. O stat de i agerat”, spune mătușa, referindu-se la picioarele degerate ale acestuia.
Contrastul dintre suferințele generațiilor trecute și confortul vieții moderne este evident, deși nerostit explicit. Când mătușa comentează despre casele moderne - “Da, dar au case mari acuma și nu s mai fericiți” - ea atinge un adevăr universal despre fericirea umană care nu este neapărat proporțională cu bunurile materiale. O lecție de înțelepciune rurală care merită reflectată într-o eră a consumismului excesiv și a fericirii căutate în posesiuni materiale.
